Străbate spre lumină

"Rămân cîțiva pași mai în urmă, lăsând pe fiicele și soțul meu să meargă înainte cu căruciorul în care fiul mai mic e gata să adoarmă. Privirea îmi este atrasă de iarba fragedă care a început să răsară chiar pe marginea carosabilului, lângă strada aglomerată de mașini în mișcare. Vuietul roților și gălăgia de pe fundal nu mă deranjează să mă opresc și să admir primele semne de revenire a primăverii. Niște plante de un verde crud, micuțe cât degetele unui bebeluș, și niște gâze și mai mici care deja au început să le escaladeze. ”Mulțumesc” șoptește gura mea fără să vreau, iar inima mi se umple de bucurie. Îndrept camera telefonului spre această oază mică de viață și de speranță, focalizez cât pot de bine și imortalizez această clipă ca să nu o uit niciodată.

Gândul mă duce la ani distanță în urmă, și îmi văd viața ca într-un film. Actorii principali sunt părinții mei, ocupați cu treburi importante, iar eu privesc la toate de jos, atât de jos de parcă aș fi una cu pământul. Din frânturile de amintiri care îmi revin în minte, se adună începutul unei istorii.

E primăvara devreme în pădurea de lângă casa mea. Copacii de salcâm, goi încă, își întind brațele către cer așteptînd căldura soarelui ca pe o mană cerească. Am venit în pădure împreună cu mama și cu văcuța noastră. Și ea avea mare nevoie de aer și iarbă proaspătă. De obicei, o scoteam la păscut doar eu cu sora mai mica, dar azi sunt cu mama: stau pe lângă ea, o admir, o ascult. Îmi dau toată silința să fiu o fiică ascultătoare, ca mama să nu aibă bătăi de cap și cu mine.

Ne aciuăm pe o buturugă uscată și urmărim văcuța care paște fără grabă. Mirosul și liniștea pădurii îmi dă o senzație de liniște și pace. Toate dificultățile au rămas acasă, iar eu mă simt în siguranță alături de mama. Ea stă îngândurată. Gândurile mele, însă, zburdă haotic de la un subiect la altul. Am doisprezece ani. ”Trebuie să plec să muncesc în altă țară.”, spune mama. Toate se opresc și încerc să mă concentrez la ceea ce spune: ”Avem nevoie de bani ca să putem trăi mai bine. Voi munci cinstit și munca îmi va fi apreciată și răsplătită bine. Ce zici? ” 

Nu pot zice nimic, cuvintele formează un nod în gât. Cum pot să fiu de acord? Știu ce mă așteaptă. Mamele multor prietene de ale mele erau deja plecate. Doar că ele rămăseseră cu tăticii lor care aveau grijă de toate! Dar noi? Cu cine rămânem? Capul începe să-mi vuiască, gândurile se răsfiră disperate în toate părțile, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Minute în șir nodul din gât nu dispare. Vocea încurajatoare a mamei și asigurările ei că mă voi descurca de minune cu treburile casei, nu îmi alungă deznădejdea. Cum o să fie casa noastră fără mama, stâlpul și temelia acestei familii? Mă uit la frunzele jilave de pe jos și lacrimile mele cad una după alta, udând și mai mult pământul, iar altele se adună la loc. Caut cu ochii un reper, o nădejde. Mă simt tulburată și mișc mîinile prin frunze și crenguțe, iar firele de iarbă abia răsărite parcă vor să îmi mângâie degetele.

Deodată, ochii mi se opresc pe un pâlc de viorele, care răsăriseră timid la rădăcina unui salcâm. Erau flori obișnuite, pe care le întâlneam des în acest sezon. Dar azi, ceva era diferit. Tulpinile lor tăiaseră la propriu stratul gros de frunze putrezite și se înălțau cu demnitate deasupra lor. Mi-am imaginat că primesc din partea lor un mesaj: totul o să fie bine, mama se va duce pentru câteva luni la muncă și o să devenim mai bogați. 

Nu a fost să fie cum mi-am imaginat: mama a revenit pentru prima oară acasă după opt luni și a fost plecată ani la rând. Chiar și așa, nu am mai devenit bogați niciodată! De cîte ori aș fi schimbat banii care veneau de la Moscova pe cîteva zile petrecute cu ea! Mi-a revenit cea mai mare parte a responsabilităților din gospodărie: mulgeam vaca, coceam pîine, făceam focul în sobă, pregăteam mâncare în fiecare zi, îngrijeam grădina și îngrijeam și pe sora mea mai mică cu 4 ani. Nu mă puteam baza pe ajutor din partea tatei. 

Divorțase de mama cu câțiva ani în urmă, dar a continuat să locuiască în aceeași casă cu noi, separat. Era un bărbat cu un caracter controversat: îi plăcea să citească cărțile de aventură pe care le aduceam de la bibliotecă, aducea cele mai aromate și gustoase ciuperci de pădure, avea o inimă foarte darnică și putea să plângă de la orice cântec despre mamă. Dar, în același timp, devenea de nerecunoscut îndată cum servea primul pahar de băutură, după care nu se mai putea opri. Îl iubeam și îl uram în același timp. 

Ca într-un carusel emoțiile mele mă purtau zile întregi prin frică, rușine, furie, tristețe și dezamăgire. Petrecerile nocturne cu prietenii lui, certurile și bătăile la care asistam, treptat, mi-au stins speranța. Mă obișnuisem cu noua viață fiindcă înțelegeam că nu pot alege altceva. An după an, aceste emoții s-au transformat într-un strat pietrificat peste inima mea și mă temeam că pentru mine nu o să vină niciodată primăvara. Mă simțeam deseori orfană, chiar dacă ambii părinți erau în viață. Mergeam în fiecare an în pădure să văd viorele mov care răzbăteau spre lumină, stând semețe și biruitoare, chiar dacă în jurul lor nu era totul înverzit încă. Am adus câțiva bulbi și acasă, iar pământul din grădină le-a priit. Continuă să apară în fiecare an în grădina părintească, până în ziua de azi. Inspirată de ele, în pofida tuturor circumstanțelor, m-am străduit să învăț bine și să fiu o elevă implicată în viața socială a școlii, să îmi fac prieteni și să trăiesc fiecare zi așa cum îmi era dată. 

Astăzi, trăind într-o eră performantă, vânez cu camera telefonului tot felul de imagini: tulpina unui copac bătrân, culorile gingașe în care sunt pictate petalele florilor, o pînză de păiangen țesută ideal, o picătură de apă ce stă gata să cadă de pe un fir de iarbă, o ceată de omizi care migrează de la un copac la altul, spre o lume nouă. Sunt încântătoare.

Dar, din nou și din nou, aleg să stau minute în șir în fața florilor micuțe care răsar dintre frunzele uscate, ruginite și urâte. Cercetez cu atentie flori ce-și scot capul colorat de sub un strat înghețat de zăpadă, altele care cresc doar pe apă sau, dimpotrivă, își fixează rădăcina de o piatră! Pozez flori ce au petalele ofilite pe o tulpiniță, iar pe alta – muguri tineri gata să înflorească. Aceste fenomene miraculoase mă fac să înțeleg că o viață nouă poate începe în orice circumstanțe, iar puterea ce se naște străbate întunericul, frigul și moartea din jur.

De unde atâta perseverență și curaj? De ce caută cu tot dinadinsul să vadă soarele aceste plante fragile? Pentru ce atâta efort de a sparge învelișul care le acoperă, dacă oricum viața lor va dura cîteva zile?

Începând cu viorelele din pădurea copilăriei și terminând cu firele de iarbă pe care le-am văzut pe marginea drumului, toate acestea, îmi vorbesc despre mine. Îmi dau seama că și sufletul meu era îngropat sub un morman de frică, disperare, întuneric și frig. Acest suflet plăpând, aidoma florii ce străpunge uscăciunea și se înlță spre soare, încerca și el să se ridice spre Creatorul său, spre Dumnezeu. La fel ca floarea care părea că nu se ține de nimic și care a străpuns uscăciunile care o înconjurau, sunt si eu, un vlăstar tânar și fragil. Am prins putere și am ridicat capul spre cer. Am privit la Dumnezeu care mi-a vindecat ochii obișnuiți doar cu întunericul. Cînd i-am deschis, am văzut la început cît de tristă, păcătoasă și murdară era această lume. Dar cu cât priveam mai mult spre El, cu atât mai multe flori asemenea mie vedeam în jur. Creștem împreună și ne transformăm într-o poiană minunată, iar frunzele uscate se văd tot mai puțin.

Revin la realitatea de pe marginea drumului zgomotos și grăbesc pasul că să îmi ajung din urmă familia. Sunt un om nou, am o viață nouă. Mă las copleșită de recunoștință că Dumnezeu m-a iubit și m-a ales să Își reflecte chipul în viața mea și străbat spre lumină.