Nu vă astupați urechile

Bine ați venit la o lecție de vioară.

Scârț, hârști, scârț, hârști. Și un scurt mieunat.

Ați avut vreodată plăcerea să ascultați un viorist începător? Profesorii de muzică par să se delecteze cu astfel de artiști (sau, poate, au imunitate deja), dar părinții mei – nu. De aceea mă trimiteau în cea mai îndepărtată cameră să-mi exersez temele de la școala muzicală.

Sper că ați avut parte de cel puțin o profesoară extraordinară în viață. Una adevărată, care iubește copiii. Ea are răbdare și înțelepciune, o entuziasmează succesele lor și le devine prietenă. Observă când se îndrăgostesc, știe să-i apere și să-i scoată din încurcătură. Este alături să le celebreze victoriile și să-i susțină în caz de eșec (inevitabil🙂). 

Așa era profesoara mea de vioară – doamna Ludmila Lisii. Numele ei de origine slavă o reprezenta în mod perfect – ”lud”(popor) și ”mila”(dragoste). Ludmila – dragostea poporului. O adoram cu toată ”ceata poporului de copii” de la școala muzicală. Înaltă, zveltă și zâmbăreață, umplea încăperea de optimismul ei. Era plină de căldură și ne îmbrățișa adesea. Ne lipeam de ea, iar ea ne lipea de sufletul ei.

Când, pentru prima dată, m-a chemat la bibliotecă, m-am pierdut într-un univers întreg. Mi-a permis să deschid orice carte am dorit și să ating orice instrument și accesoriu muzical. Mi-a înmânat prima vioară și arcușul și acel moment s-a transformat într-o consacrare sacră.

Să mai ascultăm un pic din lecția de vioară. Scârț, hârști, scârț, hârști. Unde este sunetul catifelat al unei melodii curgătoare? Unde este cadența triumfătoare? Unde sunt acordurile bogate? Răbdare și disciplină; disciplină și răbdare. Cale lungă până concertele de pe scenă. Doamna Ludmila știa acest lucru și nu se grăbea nicăieri. Lecție de lecție antrena tânăra vioristă să apuce ferm arcușul cu mâna dreaptă, iar cu stânga să susțină gâtul viorii fără ca să îl stranguleze. Și iată că, într-o bună zi, a răsunat și prima melodie clară și plăcută urechii. Iar apoi a doua, și încă una, până am ajuns la primul meu concurs de vioară.

În acea dimineață a trebuit să mă trezesc înainte să răsară soarele, ca să reușesc la autobuzul Șoldănești – Bălți. Ferestrele caselor erau întunecate, locuitorii lor împlinindu-și somnul dulce, în timp ce eu mă grăbeam cu vioara-n spate spre gara auto. Eram emoționată, dar încercam să nu mă gândesc la emoțiile mele. Mai întâi trebuia să ajung la gară, apoi la Bălți. Și în sfârșit, pe scena concursului. 

Deși am fost ultima pe listă și se părea că nu-mi va mai veni rândul și nimeni nu va mai fi interesat să asculte încă o vioristă după 3 ore de concurs, am cântat bine. Cred că s-au evaporat toate fricile, de aceea am reușit să cânt din plăcere. Și am luat locul 1! Nu-mi venea să cred. S-a meritat să mă scol devreme, să fac acest drum lung, și, cel mai important, să-mi depășesc frica. Când un om face un supraefort, în timp ce alții stau relaxați, el învață să biruie inconveniențele pentru o cauză mai mare. Cauza mea majoră din acel timp era muzica, iar perseverența pe care am învățat-o mi-a prins bine în viață nu o singură dată.

Așa a trecut primul meu concurs. Probabil, el a determinat hotărârea mea de a păși în lumea profesională a muzicii și a deveni studentă la Colegiul de Muzică ”Ștefan Neaga”. Doamna Ella Vlaicu a devenit noua mea profesoară. Absolventă a Aspiranturii din Moscova, cea mai bună profesoară din colegiu mă scruta cu privirea de după sticla groasă a ochelarilor: ”Gândește. Gândește.” Era fraza pe care o rostea cel mai des când îi prezentam piesele muzicale, iar eu nu înțelegeam ce dorea de la mine. Era atât de diferită de doamna Ludmila! Într-o zi, m-am frustrat atât de tare că nu îmi reușea nimic din ce îmi spunea doamna Ella să fac, încât eram gata să mă întorc acasă, la mama. Când m-am văzut ajunsă în odaia de la cămin, am izbucnit în hohote de plâns. Plângeam în duet cu colega de cameră. Nici ea nu se descurca la lecțiile ei de pian. Totuși, când m-am liniștit, m-am așezat să îmi fac temele la literatura muzicală. Mama era la 100 km depărtare și nu era așa de simplu să mă întorc acasă. 

Întotdeauna va fi mâine, spune zicala. A doua zi m-am sculat la 7 dimineața ca să continui exersarea studiilor la vioară. Următoarele lecții cu doamna Ella a fost din nou provocatoare. Dar, pe neașteptate pentru toți, am luat o notă bună la examen. Dispoziția mi s-a ridicat un pic. ”Gândește” suna tot mai rar, în schimb, sorbeam fiecare indicație din gura doamnei Ella. Începeam să înțeleg ce încerca să-mi spună și performanța creștea cu fiecare lecție. Așa am ajuns la un nou concurs. Apoi la multe alte concursuri, master class-uri, înregistrare la radio și bursa Maria Bieșu din care mi-am cumpărat un casetofon. După concertul de absolvire doamna Ella m-a îmbrățișat cu drag și mi-a spus cu simplitate: ”Te iubesc.” Nu voi uita niciodată acel moment. În timp ce eu mai tânjeam încă după ”pâinea caldă” a doamnei Ludmila, Dumnezeu mi-a dăruit o dragoste deghizată într-o personalitate de ”stâncă fermă”. Era exact ceea de ce aveam nevoie la acea etapă a vieții mele și am învățat să o apreciez pe deplin. De fapt, a devenit o dragoste reciprocă și o recunoștință profundă pentru tot ce m-a învățat. 

Acum, la încheiere, ce ziceți să vă delectez cu un cadou muzical? Imaginați-vă că stau în fața Dvs., cu arcușul deasupra strunelor, gata să vă cânt. Ce ați prefera? Un concert de Ceaikovski? Beethoven? Interpretez în mare parte muzică clasică, dar, dacă doriți, pot cânta și jazz, și muzică populară. Poate vă place stilul country sau celtic? Sau pur și simplu o melodie lină, dar care poate mângâia sufletul? Deja am învățat să emit acel sunet catifelat. Am prins și magia celor șapte note muzicale care pot trezi în sufletul Dvs. ceva ce nici nu ați bănuit că există. Se spune că muzica e singura limbă care nu are nevoie de traducere, pentru că vorbește direct sufletului. Două profesoare mi-au ghidat pașii în universul muzicii și m-au învățat misterul ei. Și eu, la rândul meu, cu drag vi-l împărtășesc.