Există oare Dumnezeu?

Cum putem afla despre existența a ceva ascuns și departe de noi? Mai curând vom spune că dacă nu putem ști nimic despre un fenomen, atunci, mai degrabă, acesta nici nu există. Dar oare așa stau lucrurile cu credința în Dumnezeu?

Putem să ne aducem aminte de exemplul cu „Ceainicul lui Russell” și să râdem împreună cu acest matematic și filosof de toți oamenii religioși, că ei cred în ceea ce nici nu văd și nici nu pot demonstra. Dar oare totul e atât de simplu și evident? Oare așa mulți oameni credincioși se înșală amarnic pe parcursul existenței omenirii?

În realitate lucrurile nu sunt așa de simple nici chiar cu obiectele neobservabile. Am putea să nu vedem lucrurile înseși, dar să observăm acțiunea lor asupra lumii ce ne înconjoară. Astfel au fost descoperite materia întunecată și energia întunecată în univers. Așadar, dacă nu putem înregistra prezența lui Dumnezeu Însuși cu ajutorul aparatelor, putem vedea oare acțiunea Lui asupra lumii?

Încercări de a determina natura credinței

Pe de o parte, dacă e posibil ca credința oamenilor să fie consecința unui proces biologic sau evolutiv, de ce nu toți oamenii cred în Dumnezeu? Pe de altă parte, dacă nu există nicio dovadă a existenței lui Dumnezeu, atunci de ce un număr așa de mare de savanți din trecut și din prezent, cu cele mai înalte titluri și distincții, cred în existența lui Dumnezeu?

Dacă neurologia și psihologia pot determina exact unde anume în creierul nostru apare credința și cum influențează ea asupra organismului, și astfel de oameni constituie majoritatea în această lume, atunci lipsa credinței n-ar putea fi considerată oare o patologie? Dacă credincioșii afirmă că Dumnezeu le dă puteri, valoare personalității lor și scop în viață, și acest lucru se răsfrânge pozitiv nu doar asupra dezvoltării sociale, ci și a celei economice¹, atunci cum își stabilesc valorile necredincioșii?

De fapt, deși simplă la prima vedere, această întrebare devine destul de dificilă la o cercetare mai profundă. Să ne gândim totuși – de ce oamenii cred în ceva invizibil, supranatural, tainic? Bineînțeles, într-un articol atât de scurt nu pot fi descrise toate argumentele, dar totuși pot fi schițate unele idei.

1. Omul se percepe pe sine ca pe o personalitate

În primul rând, oricât de straniu ar părea, fiecare om se percepe pe sine nu doar ca fiind o mașină biologică, ci ca fiind o personalitate cu suflet. Cel puțin din motivul că sufletul nostru poate suferi, chiar dacă tot corpul se află în deplină armonie, sau se poate bucura, chiar dacă tot corpul suferă. Fiecare dintre noi simte că existența sa poate continua mai mult decât viața sa fizică, dar dacă omul neagă acest fapt, în fața sa se ridică probleme de nerezolvat legate de sensul vieții și valoarea ei. 

2. Oare poate fi determinată valoarea unui om doar din punct de vedere biologic?

Să presupunem că omul trăiește într-o societate care îl prețuiește doar pentru „utilitatea” sa pentru alții. Prin urmare, într-o astfel de societate este periculos, de exemplu, să te îmbolnăvești de o boală rară sau gravă. Fiindcă întotdeauna se vor găsi oponenți, care vor declara că „bugetul pentru tratament nu este elastic, așa că e mai bine să tratăm alți 100 de oameni decât să dăm tot ce avem unui singur om cu o boală incurabilă”. Ce vom zice dar despre persoanele cu dizabilități, pensionari, bolnavi psihic, chiar despre cei care temporar și-au pierdut capacitatea de muncă?

Dacă valoarea unui om este determinată doar de evoluție și biologie, atunci toți oamenii de acest fel nu mai sunt „necesari” unei astfel de societăți. Ne dăm seama că acest lucru este absolut inacceptabil, dar de unde am tras așa concluzie? Probabil, din motiv că în fiecare dintre noi, în afară de suflet, mai există și o Lege Morală, care ne impune să procedăm în pofida profitului și a dorințelor noastre, și acesta este al doilea argument important.

3. Orice societate a avut dintotdeauna anumite principii morale

În al treilea rând, istoria dezvoltării religiilor a arătat, la hotarele secolului al XIX-lea, iar spre mijlocul secolului al XX-lea a și demonstrat, că în istoria omenirii nu a existat nicio societate fără religie. Contrar lui Frazer, anume monoteismul²a stat la baza majorității credințelor și societăților. Dar dacă acest lucru e adevărat, vom putea noi oare să construim o lume mai bună fără Dumnezeu?

Exemplele regimurilor comuniste, care negau religia, și-au arătat destul de convingător eșecul în comparație cu cele care măcar pe rămășițele credinței în Dumnezeu au construit sistemul juridic, dreptul civil, ideea valorii vieții umane etc.

4. Construcția uimitoare a lumii indică asupra existenței unei Surse superioare

În al patrulea rând, trebuie să înțelegem că oamenii cred în Dumnezeu nu în pofida cunoștințelor lor despre lume, ci datorită lor. Uitându-se „cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El” (Epistola către Romani 1:20), chiar și omul care nu știe nimic poate să se convingă de existența lui Dumnezeu.

Uimitor de armonioasă și desăvârșită, lumea din jurul nostru solicită existența unui Creator. Nimic din cunoștințele științifice actuale nu ne spune că numerele și formulele sunt capabile să genereze ele însele ceva nou. Chiar dacă vom descoperi formula creării lumii, oricum va rămâne întrebarea de unde a apărut această formulă însăși³.

Reglarea fină a Universului care poate găzdui viața copleșește orice cercetător. Savanții nu alcătuiesc legi care să descrie haosul, dar, după cum li se pare lor, le descoperă pe cele care există deja. Iar prezența informației în codul genetic indică clar asupra faptului că trebuie să existe și Sursa ei⁴.

5. Argumentele filosofice despre existența lui Dumnezeu

În al cincilea rând, există un șir întreg de argumente filosofice care admit necesitatea existenței lui Dumnezeu. Aceste argumente au rezistat lungii istorii a criticii și în prezent propun formulări care iau în considerare această critică și se bazează pe descoperirile științei contemporane. Argumente precum: argumentul ontologic în formularea lui Alvin Plantinga, argumentul cosmologic în formularea lui William Craig, argumentul moral în formularea lui Clive Lewis etc.

Un șir de filosofi contemporani au propus seriile lor de argumente în favoarea existenței lui Dumnezeu. De exemplu, Richard Swinburne, în cartea sa „Existența lui Dumnezeu”, propune un set de astfel de argumente. Un alt exemplu – volumul de lucrări sub redacția lui W. Craig și G. Morland „Noua teologie naturală”, în care autorii examinează zece forme noi de argumente contemporane în favoarea existenței lui Dumnezeu.

Astăzi putem afirma cu încredere că în cercurile filosofice de la mijlocul secolului al XX-lea s-a produs înfrângerea paradigmei ateiste și deja un mare număr de savanți susțin anume viziunea teistă asupra lumii, în timp ce ateismul curat în filosofie cedează. 

6. Cercetări ce demonstrează exactitatea textelor Evangheliei

În al șaselea rând, actualele cercetări arheologice, textologice și istorice demonstrează nu doar veridicitatea Evangheliilor, ci și uimitoarea lor exactitate. Întrucât chiar și scepticii pot avea încredere în autorii Evangheliilor, atunci și întâmplările descrise de ei ar fi putut avea loc anume așa cum au fost descrise, mai ales că multe fapte au dovezi directe în surse necreștine. Este destul să ne oprim asupra a doar patru fapte recunoscute de toți, ca să ne punem întrebarea cine a fost Hristos.

Toți sunt de acord că:

1. Isus Hristos a fost răstignit și a murit pe cruce.
2. Mormântul Lui s-a dovedit a fi gol peste un timp.
3. Ucenicii Săi și alți oameni mărturiseau că L-au văzut iarăși în chip de om viu.
4. După acest eveniment Biserica creștină a început să crească considerabil, în pofida celor mai aprige și de lungă durată prigoniri.

Aceste patru fapte pot fi explicate fiecare în parte, fără luarea în considerare a celorlalte trei, dar toate împreună pot fi explicate doar prin învierea lui Hristos din morți.

Știm că oamenii pot muri pentru minciună, crezând că mor pentru adevăr, dar este puțin probabil să se găsească măcar un mic număr de oameni care să dorească să moară pentru minciună, știind că aceasta este minciună. De asemenea, este dificil să ne imaginăm ce câștig ar fi putut avea apostolii din propovăduirea lui Hristos – o învățătură atât de stranie în mediul iudaic și în cel roman.

Biserica primară a fost prigonită mai mult de 200 de ani și începea cu oameni săraci, pe care fără milă îi aruncau fiarelor ca să fie sfâșiați. Este dificil să presupunem, chiar și ipotetic, că apostolii ar fi putut avea vreun câștig din propovăduirea lor. De fapt, Biserica creștea atât de repede în ciuda oricăror piedici tocmai pentru că în jur erau prea mulți martori vii ai învierii lui Isus Hristos. Prea multe mărturii și cuvinte ale predicii Lui atingeau inimile oamenilor.

7. Mărturiile oamenilor despre viața lor cu Dumnezeu

În al șaptelea rând, există mărturii pe care le înțelegem cu mintea, dar există mărturii pe care le simțim în interiorul nostru. De exemplu, noi percepem dragostea nu atât cu rațiunea, cât cu sufletul, cu sentimentele, cu senzațiile noastre interioare. La fel se întâmplă și cu credința în Dumnezeu. Ea se bazează nu doar pe dovezi exterioare, ci și pe întâlnirea personală cu Dumnezeu. Mărturiile a milioane de oameni a căror viață a fost schimbată după întâlnirea cu Hristos ne face să ne gândim și la acest argument.

Autorul Epistolei către Evrei afirmă următoarele: „Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută.” (Epistola către Evrei 11:6) În acest verset vedem atât o avertizare pentru necredincioși, cât și o promisiune pentru cei ce cred în El. De aceea atunci când cineva zice: „Demonstrați-mi că Dumnezeu există și atunci voi crede în El”, el nu înțelege esențialul – credința se naște nu din dovezi, ci vine de la Dumnezeu Însuși și din dorința omului de a-L găsi pe El.

Dovezile ne ajută să ne gândim la viața noastră, să nu ne temem de credința în Dumnezeu, să admirăm lumea desăvârșită din jurul nostru și să vedem semnificația noastră în ea. Posibil, pe calea noastră de credință, mai ales la început, vor fi multe obstacole și eșecuri. Totuși anume cu Dumnezeu noi începem să trăim o viață nouă, o viață plină, deoarece dobândim cunoașterea voii Lui și ne păstrăm datorită dragostei Lui. Și chiar și în cele mai dificile momente noi căpătăm o speranță profundă că viața noastră nu este lipsită de scop și că anume pentru noi Domnul a suferit pe cruce, ca să ne izbăvească de păcat și de moarte. De aceea, crezând în El, câștigăm nu numai salvare, dar și viață veșnică, plină de sens și de bucurie.