A durat o clipă, exact atât cât e nevoie ca o fetiță de un an și patru luni să tragă peste sine o ceașcă de cafea fierbinte. Timpul dintr-odată s-a oprit: hăinuța nu se dădea dezbrăcată, apa rece parcă era de negăsit, niște degete tremurânde căutau butoanele potrivite… O singură voce le acoperea pe toate celelalte, iar sufletul meu striga și mai tare. Câte se pot schimba într-o clipă…
Și era Joia Patimilor, seara în care Iisus a împărtășit cu ucenicii Săi Cina cea de Taină, seara în care a fost vândut și trădat, părăsit de toți și lăsat să-și împlinească menirea în singurătate. Peste câteva zile venea Paștele, dar nu și pentru mine… Urma să stăm în spital cel puțin zece zile.
Eram în doliu… Îmi pierdusem mama doar câteva luni înainte. Nu încetam să-mi reproșez că n-am fost atentă să-mi protejez fetița de accident. Inima îmi era încărcată cu durere peste durere. Îmi era dor de mama, voiam să iau telefonul și să vorbesc cu ea. Era greu să cred că nu va mai răspunde niciodată la apelul meu. Nu-mi puteam imagina sărbătorile fără ea…
A doua zi, cândva printre picuratori și pansamente, ieșisem la plimbare pe teritoriul spitalului să prindem niște aer de primăvară. Deodată, o văd pe mama! Inima mi-a tresărit de emoție și era gata să sară din piept. Dar în clipa următoare mi-am amintit de mormântul ei. Era o doamnă îmbrăcată în același stil, cu batic pe cap și cu mers legănat ca al mamei. Dar era mama altcuiva și o amintire dulce-amară a mamei mele… M-a cuprins un dor de nedescris… Și era Vinerea Mare, atunci când Iisus a fost judecat si răstignit. Iar maica Lui plângea neputincioasă la poalele crucii…
Sâmbătă spitalul era pustiu. Iar Iisus era în mormânt. La fel și mama mea, într-un mormânt încă proaspăt, încununat cu flori de dor. Sufletul îmi era întristat. Doar fetița se simțea mai bine, cuibărită dulce în brațele mele: câtă vreme era cu mama, restul nu mai conta…
Noaptea a fost tristă și lungă. Vroiam acasă, era totuși Paștele…
Au venit zorii zilei. Nu dormeam. Deodată, un cor îngeresc parcă coborâse pentru mine, ca să-mi amintească:
”Hristos a înviat din morți, / Cu moartea pe moarte călcând, / Și celor din morminte / Viață dăruindu-le!”
Cântau iar și iar. Nu, nu visam! Cuvintele curgeau ca un balsam vindecător peste inima mea. S-a adeverit că era corul de la biserica din curtea spitalului.
O bucurie de nedescris mi-a umplut sufletul: Hristos a înviat! Maria Magdalena și prietenele sale s-au dus în zorii zilei la mormântul lui Iisus. Aveau de gând să ungă trupul Lui, după obicei. Dar Iisus nu era acolo. Mormântul era gol. Iisus era viu! Cum de uitasem?
O pace profundă s-a lăsat peste inima mea încă în doliu. Deodată, mi-am amintit promisiunea: toți cei ce au adormit având credință în Iisus, vor învia la venirea Lui! Mămica va învia și ea într-o zi! Iisus a biruit moartea! El a spus odată unei femei în doliu: „Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește, și crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”
Știu că mămica a crezut. Și eu cred. Și va veni o zi când ne vom întâlni din nou și mă voi topi în îmbrățișarea ei. Dar până atunci voi spune an de an: ”Hristos a înviat!”. Și sper să aud un răspuns sincer, cu credință: ”Cu adevărat a înviat!”
Arsurile micuței s-au vindecat uimitor de repede, fără să rămână vreo cicatrice. Iar în dimineața de Paști și inima mea a gustat vindecarea.
Astăzi, după nouă ani, zic din nou: ”Hristos a înviat!”.
autor Svetlana Chicu
Scrie-ne! Noi vom lua legătura cu tine, ca să-ți răspundem la întrebări și să te susținem.
Toate discuțiile sunt confidențiale.
© 2017 - 2024 Cru
Pune o întrebare