Un strigăt după ajutor

Puțină lume din ziua de azi nu a auzit despre uraganul Helene care, la sfârșitul lunii septembrie, a făcut ravagii în Statele Unite. Calea de distrugere a acestui uragan s-a întins pe o suprafață de aproape 800 de km, iar numărul de victime a depășit 230 de persoane. Statele Georgia, Carolina de Sud și Carolina de Nord, Virginia și Tennessee au fost cele mai afectate, iar majoritatea victimelor au suferit de pe urma inundațiilor. A fost afectat mai ales orașul Asheville din Carolina de Nord. Au fost spălate case, drumuri, s-au dărâmat poduri și au avut loc alunecări serioase de teren. 

Internetul s-a umplut de imagini apocaliptice. 

Pe una din pozele din internet se văd papucii albi ai unei doamne pe ceva asemănător cu o platformă, iar la vreo câțiva metri de ea, o casă inundată până la acoperiș. În jur - un râu învolburat. La momentul când a fost făcută poza doamna se afla împreună cu fiul ei de șapte ani și cu părinții pe acoperișul casei lor în Asheville. Fotografiau și trimiteau poze rudelor ca să îi țină la curent cu situația. La acel moment, se simțeau în siguranță și așteptau să vină salvatorii. Când, deodată, șuvoiul apei a  zdruncinat casa și acoperișul pe care stăteau s-a prăbușit sub picioarele lor. Apa, literalmente, i-a luat pe toți. 

Eram încă în Moldova când am auzit la noutăți despre iminența uraganului Helene. Mă pregăteam să merg într-o călătorie de serviciu în Carolina de Nord, dar zburam prin Atlanta, Georgia. Data de plecare era 27 septembrie și speram să reușesc să ajung în SUA până începe urgia. Nu doream să mă blochez undeva într-un aeroport. Și nu prea îmi doream nici turbulențe. Sufăr de aerofobie. 

Spre surprinderea mea, întregul zbor a fost lin.  Avionul era unul masiv, un Boeing 787, cu geamuri electrocromatice care se colorează automat în albastru întunecat când e timpul să te odihnești în zbor. Nici nu am simțit când a decolat. De pe locul unde ședeam îi vedeam aripa albă întinsă în largul cerului și asta îmi dădea un sentiment de siguranță, de parcă cineva mă susținea dedesubt cu un braț mare și puternic. Am aterizat cu bine în Atlanta. Ușurată, am conectat telefonul. Prima noutate a fost că evenimentul pentru care am sosit în America a fost anulat din cauza uraganului. Conferința era planificată în orașul Asheville, dar Ashville nu mai era același. 

Organizatorii conferinței s-au mobilizat rapid și au desemnat un nou loc de întâlnire al echipei din care fac parte. Astfel, în câteva zile de la sosirea mea în SUA am ajuns în statul Florida. În drum, prin geamurile de la mașină, am urmărit caravane de camioane care se îndreptau în Carolina de Nord să ofere ajutor sinistraților. Mai vedeam și copaci smulși din rădăcină, stâlpi încovoiați de reclamă și acoperișuri dărâmate. 

După câteva zile de lucru al echipei, au început să vină semnale de alarmă pe telefoanele tuturor. Un nou ciclon se forma de asupra Golfului Mexic, anunțând sosirea unui nou uragan, Milton. A trebuit să ne evacuăm de urgență, dar am reușit. Deși m-am aflat în SUA în perioada istorică a două uragane mari, întotdeauna am fost în siguranță.

Dar nu și acea femeie din Asheville, care a fost luată de tumultul de ape împreună cu cei dragi ai ei. Am aflat istoria acestei femei de la știri. Ea a supraviețuit. La început încerca din răsputeri să-și protejeze copilul. Dar, la un moment dat, nu a mai reușit. Șuvoaiele erau atât de puternice, încât i-au despărțit. Încerca să se apuca de crengi, de rădăcini, de orice întâlnea în cale, când a auzit un gând clar în mintea ei: ”Stai liniștită, nu te împotrivi. Lasă apa să te ducă în locul în care vei putea fi salvată.” Megan Dyer s-a aflat în apă timp de cinci ore. În tot acest răstimp s-a rugat neîncetat pentru fiul ei și  pentru salvare. Și în tot acest răstimp, sute de credincioși se rugau pentru Asheville. 

Într-un sfârșit, Megan a ajuns într-un loc unde a fost văzută de un bărbat care a reușit să o scoată din apă. Cu mare tristețe trebuie să vă spun, că nici fiul și nici părinții acestei femei nu au supraviețuit. Este imposibil să rămâi indiferent la pierderea acestei femei, în același timp, reportajul în care ea își povestește istoria ei de salvare este uimitor. 

Cu aproximativ două săptămâni înainte de plecarea mea în America, am avut și noi inundații. Polonia a suferit teribil, România, Cehia, orașul Budapesta a fost inundat. Iar înainte de aceasta au fost inundații devastatoare în Bangladesh și în Filipine. 

Ceva se întâmplă în lume. Suntem atenționați cu privire la încălzirea globală. Vara ne-a fost neobișnuit de călduroasă și secetoasă. Apoi au urmat inundațiile. Cutremure. Stăm într-un fel de încordare cu privire la ziua de mâine. Unde mai pui, că războiul din țara vecină rămâne și pentru noi o amenințare de fundal. Ne îngrijorează rezultatele alegerilor prezidențiale din Moldova. Și cele ale alegerilor din SUA, care vor avea repercusiuni în toată lumea. 

Cum, în aceste circumstanțe, putem izbuti să trăim o viață normală, fără a ne panica? Cine ne poate asigura ziua de mâine? Cine ne poate garanta siguranța?

Ca să nu trăim o viață dictată de frică există o singură soluție – să ne fixăm privirea la Dumnezeu. ”Stai liniștită” a fost mesajul de la Dumnezeu pentru acea femeie din Asheville. Ea a permis apelor să o poarte și s-a rugat neîncetat, a vorbit încontinuu cu Dumnezeu care era aproape de ea. Dumnezeu știa cum o va salva. Niciodată nu S-a depărtat de lângă ea. Și nici o clipă nu l-a părăsit nici pe băiețelul ei, până l-a luat în prezența Sa. 

”Stai liniștită” este și mesajul pentru mine. Nu trebuie să trăiesc în încordare și frică cu privire la ceea ce poate veni. Dacă Dumnezeu va permite să se întâmple ceva, El va fi alături de mine și mă va purta prin ape învolburate. Doar El poate deveni o stâncă sub picioarele mele, acea aripă puternică care mă ține să nu mă prăbușesc. Când, în adolescență, am căzut și mi-am pierdut dinții din față, Dumnezeu m-a ajutat să rezist. Când, ani în șir, nu ne ajungeau bani pentru serviciile comunale, iar mâncarea de bază erau macaroanele, Dumnezeu nu ne-a lăsat. Când au luat-o pe fiica mea de un anișor în secția de reanimare și nu știam dacă o voi vedea vreodată, Dumnezeu a fost cu mine. Acum ea are douăzeci de ani. În momentele noastre de teroare Dumnezeu promite să fie alături și să ne scoată la mal. De la noi se ce re doar să stăm liniștiți și să ne încredem în salvarea Lui.