Când copiii noștri erau la sfârșitul școlii primare, am decis să ne întoarcem în Statele Unite după o perioadă lungă petrecută peste hotare. Încercând să-i ajutăm în procesul de tranziție, îi întrebam în mod regulat cum se simt. Într-o zi, răspunsul fiului nostru la această întrebare a fost: „Nu vreau să vorbesc despre cum mă simt! De fiecare dată când încep să mă gândesc la asta, mă opresc!” Era pur și simplu prea dureros.
Reacția noastră naturală la dificultăți nu este să le acceptăm. Așa cum a făcut și Foarte Înspăimântată, nu vrem să dăm mâna tristeții și suferinței. Este mai ușor să pretindem că suferința nu ne afectează, să minimizăm impactul ei, să spiritualizăm răspunsurile noastre, să ne amorțim durerea sau să o îndurăm, să ne punem pe față o mască curajoasă și să mergem mai departe.
Astfel evitând să simțim durerea suferinței. Dar, atunci când procedăm în acest fel, inimile noastre se împietresc și ratăm ceea ce Dumnezeu ar putea face în noi prin suferință.
Deci, cum putem să dăm mâna suferinței? Începând prin a fi sinceri cu privire la ce se întâmplă și la cum ne simțim.
Este o provocare să fim sinceri fără să devenim pesimiști sau deprimați. Suntem chemați să nu ne plângem de nimic, să ne fixăm ochii pe lucrurile eterne și să fim recunoscători în toate circumstanțele. Dar este posibil să facem asta și totuși să spunem adevărul despre situația noastră.
Iată de ce este important să fim transparenți: dacă nu recunoaștem că experimentăm suferința, vom continua să avem încredere în noi înșine. Vom considera provocările noastre ca fiind gestionabile. Nu ne vom preda în slăbiciune Lui Dumnezeu.
Ceea ce poate părea a fi putere sau credință în mijlocul suferinței, ar putea fi, de fapt, o încercare disperată de a păstra controlul și de a ne bizui pe noi înșine, sau un refuz de a accepta ceea ce durerea suferinței stârnește în inimile noastre.
În loc de aceasta, noi trebuie să recunoaștem când ne simțim slabi, neputincioși, copleșiți, la capătul puterilor. Să spunem când suferința este prea grea pentru noi.
Avem un exemplu minunat cum să facem bine acest lucru când privim la viața lui David. Mai mult de o treime dintre Psalmi sunt psalmi de plângere, mulți dintre ei fiind scriși de regele David. În aceștia, David își varsă inima. Nu ezită să exprime dificultățile cu care se confruntă. El este sincer în suferința sa.
Când eram tânăr, crescând în cadrul bisericii, credeam că lucruri rele nu ar trebui să se întâmple oamenilor buni, care merg la biserică, cum era familia noastră. Când totuși se întâmplau, eram furios pe Dumnezeu. În același timp, aveam convingerea că Dumnezeu nu făcea nimic greșit, așa că îmi spuneam că nu pot fi furios pe El.
Ghici ce? El tot știa că eram furios.
Pentru a fi sinceri în suferință, trebuie să fim sinceri și cu Dumnezeu despre cum ne simțim. Oricum El știe.
În a doua Epistolă către Corinteni 12:7-9, Pavel vorbește despre o încercare specifică în care Dumnezeu l-a ținut:
„Și ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un țepuș în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască și să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Și El mi-a zis: «Harul Meu îți este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită. » Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.”
Pavel a fost sincer cu Dumnezeu că nu își dorea această încercare. L-a rugat să o îndepărteze. În același timp, însă, a avut perspectiva că Dumnezeu era implicat și că suferința avea un scop. Astfel, a putut vedea cum Dumnezeu o folosea în viața sa.
Dumnezeu dorește să folosească suferința pentru a ne aduce la El. Când o abordăm cu sinceritate, ne deschidem inima față de lucrarea Lui. Dar cum arată asta? Și cum să avem încrede în El când trecem prin suferință?
Scrie-ne! Noi vom lua legătura cu tine, ca să-ți răspundem la întrebări și să te susținem.
Toate discuțiile sunt confidențiale.
© 2017 - 2024 Cru
Pune o întrebare
