Diagnosticul neașteptat. Rezultatul dezamăgitor al unui test. Trădarea unui bun prieten. O perioadă de singurătate. Lupta de a face față cheltuielilor.
Uneori, suferința vine sub forma unor încercări imense care ne prind pe nepregătite. Alteori, simțim că o purtăm în sufletele noastre zi de zi.
Oricum ar fi, suferința în această lume, într-o formă sau alta, este inevitabilă.
Ea face parte din trăirea într-o lume decăzută. Nu este ceva ce poți spera să nu ți se întâmple, ca și cum să nu fii chemat la serviciul de juriu. Nu o poți evita doar jucându-ți corect cărțile sau având destulă credință. Nu este o deviere de parcurs, pe care să o poți traversa rapid, ca să revii la adevărata muncă a vieții.
Suferința este o parte esențială a vieții creștine.
Este un instrument care ne transformă în oamenii pe care Dumnezeu ne-a proiectat să fim.
Picioare de Caprioara pe Înălțimi (Hind’s Feet on High Places, de Hannah Hurnard), este o alegorie despre o fată pe nume Foarte Înspăimântată, care este chemată pe Înălțimi de către Bunul Păstor.
Păstorul cel Bun știe că drumul în sus va fi periculos și greu. El trece prin locuri precum Țărmurile Singurătății și Valea Pierderii. Așa că Foarte Înspăimântată primește doi tovarăși de drum: Tristețea și Suferința.
Când am citit asta prima dată, m-am gândit: „Ce? Este absurd! Cum o va ajuta să-i aibă pe ei drept tovarăși? Și ce-i cu această călătorie plină de cotituri? Pare atât de ineficientă.”.
În timpul unei perioade dificile, în care soțul meu călătorea frecvent, iar eu mă confruntam cu probleme de sănătate care mă făceau incapabilă să am grijă corespunzător de cei doi copii ai noștri, m-am așezat într-o zi și am strigat către Dumnezeu: „Te rog, ai putea să faci să fie mai ușor? ”
Eu nu vreau călătoria mea să implice durere sau suferință. Vreau un drum drept spre Înălțimi, în timpul căruia creșterea să se producă prin curcubeie și raze de soare.
Dar, când privesc înapoi la acea perioadă, înțeleg că a fost un cuptor al transformării pentru credința mea. El a folosit-o pentru a mă conduce în călătoria mea cu El, așa cum nimic altceva nu o făcuse. Întristarea și suferința sunt tovarășii pe care Dumnezeu i-a ales, și sunt ghizi puternici pe parcursul călătoriei credinței.
Atunci când am îndoieli cu privire la înțelepciunea sau bunătatea însoțitorilor dați de Dumnezeu, Isaia 53:3 îmi reamintește că Isus este „un Om al durerilor și obișnuit cu suferința”. În Filipeni 3, Pavel consideră toate lucrurile o pierdere față de valoarea mult mai mare de a-L cunoaște pe Cristos și de a fi „părtaș al suferințelor Lui”.
Dacă Isus a cunoscut durerea și suferința, cine suntem noi să o evităm? Este o parte a călătoriei să fim ca El.
În 2 Corinteni 4:7-16, Pavel descrie suferința îndurată de apostoli: chinuiți, dezorientați, persecutați și loviți. Totuși, el încheie prin a spune: „De aceea noi nu ne descurajăm, ci, chiar dacă trupul nostru piere, totuși omul nostru lăuntric este înnoit din zi în zi.”
Citesc acest pasaj și mă gândesc: Nu vreau să mă descurajez când trec prin suferință”.
Aceasta este, poate, cea mai mare teamă a noastră - că suferința ne va fura bucuria și credința. Ne va descuraja. Dar există o modalitate de a privi suferința ca învățător și ghid al nostru, dacă avem încredere că Dumnezeu este în mijlocul ei.
El ne conduce spre înălțimi. Omul nostru lăuntric este reînnoit după imaginea Creatorului nostru. El ne invită să dăm mâna suferinței și nu doar să o îndurăm, ci să o îmbrățișăm.
Cum facem asta?
Scrie-ne! Noi vom lua legătura cu tine, ca să-ți răspundem la întrebări și să te susținem.
Toate discuțiile sunt confidențiale.
© 2017 - 2024 Cru
Pune o întrebare
